Încep să mă enervez că am venit într-o ţară din care toată lumea vrea să plece. Azi, la ambasadă, când dau să intru pe intrarea principală, altă potârniche: în faţa mea se întinde o coadă de vreo 20 de metri alcătuită exclusiv din localnici aşteptând vize. Fără a sta prea mult pe gânduri, mă bag în faţă. Ca la comandă, întreaga populaţie de culoare prezentă îşi îndreaptă o duzină de priviri îmbibate în ură. Eu, făcându-mă în mod civilizat că plouă, mă duc la paznic şi-i spun că sunt cu bursierii americani. Paznicul dă din cap plictisit în semn că nu: "Il faut attendre!" Localnicii zâmbesc satisfacuţi.

Mai aştept vreo 10 minute până când apare un alt paznic. Înainte însă de-a apuca să-l acostez, acesta-mi zâmbeşte cu gura până la urechi, se îndreaptă ţintă spre mine şi mi se adresează de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă: "Lucien!" Figura îmi pare familiară dar aşa de mult seamană toţi între ei că n-am nici cea mai vagă idee de unde aş putea să-l cunosc. "Îs eu, Luis," zice el strângându-mi călduros mâna. "Am ieşit împreună cu studentele din America la o bere acum trei zile" încearcă el să-mi trezească memoria adormită. "Ah, dar sigur că-mi amintesc, mint eu. Cum aş putea să uit aşa ceva! Luis, dragul meu, salut!" Şi-n consecinţă intru în sfârşit pe poarta ambasadei sub privirile din nou mânioase ale localnicilor de la coadă, care aşteptau acolo ca în fiecare zi de la 5 dimineaţa.

Dau să trec de detectorul de metale şi să mă duc repede în treaba mea, dar e prea târziu. Luis mă ajunge din urmă: "România!", exclamă el cu braţele deschise. "Da," zic eu fără nici un entuziasm, dându-mi seama că mi-a văzut paşaportul când l-am prezentat colegilor lui. "Hagi!" plusează entuziasmat Luis şi pentru o secundă mă opresc uimit. "Ştii de Hagi?" "Dar cum să nu, sunt mare microbist! V-am dat o bătaie bună la campionatul mondial din Italia, ah?" surâde Luis pe sub musteţi îmboldindu-mă în glumă. Zâmbesc şi eu, dar nu reuşesc sub nici o formă să-mi dau seama ce ar vrea acest amărât portar de la mine. Dar mă lămuresc numaidecât, când Luis mă ia de braţ şi ne înderptăm împreună spre scări. "Ia zi, începe el ca şi când am fi vorbit despre vreme, cum e pe-acolo pe la voi, prin România?" şi ochii-i sclipesc de curiozitate. Începând să înţeleg unde bate, eu mă opresc din mers pentru efect şi-i spun ca-n şoaptă, nu fără o anumită mândrie: "Mai bine ca-n Camerun!" Luis reflectă puţin asupra vorbelor mele înţelepte şi pornim din nou, agale: "Ce-ar fi," zice noul meu prieten portar într-o doară, "ce-ar fi să-mi faci tu mie o chemare în România, ah?" "Păi tu, care lucrezi aici, la ambasada americană, în loc să emigrezi în America, vrei să vii in România?" ripostez eu. "Ah, America e dificil," respinge el ideea cu un gest brusc al mâinii. "Prea multe formalităţi!" I-au mai trecut lui prin minte alte ţări înainte, da’ ce mai una alta, România, acum că stă să se gândească, i se pare cea mai bună alegere. Şi de data asta, el e cel care se opreşte din mers, ca şi cum tocmai a fost străpuns de o idee genială: "Păi nu este oare o ambasadă românească aici în Yaounde?" Îi răspund cu toată sinceritatea că nu ştiu, dar îi sugerez să se intereseze. El îmi promite că o va face numaidecât, iar apoi, tot ce va trebui eu să fac la rândul meu, va fi să-i pun o vorbă bună. Îi promit. Luis, ca şi cum tocmai i-ar fi fost încredinţată cheia de la poarta raiului, mă conduce până la uşa securizată şi se desparte de mine cu speranţa licărindu-i în ochi. "On est ensemble," strigă el după mine în timp ce reuşesc în sfârşit să urc scările. Nu-mi vine să cred că cineva m-a rugat să-i fac chemare să vină în România. Ah, cum mă simt de important! Pentru prima dată intru şi eu zâmbind superior pe uşa ambasadei americane!